Westworld (sezonul 1)

Jonathan, fratele mai mic al regizorului Christopher Nolan, s-a remarcat ca şi cineast încă de la producţia lui Memento, unde s-a ocupat strict pe partea de scenariu. Filmul spune povestea unei crime de la coadă la cap, lăsându-i pe spectatori să găsească singuri indiciile şi să fie atenţi pe tot parcursul vizionării – procedură pe care Jonathan o va folosi şi în serial într-o oarecare măsură.

Westworld, însă, nu este prima producţie la care Jonathan lucrează fără fratele său. Acesta a mai lucrat şi la seria Person of Interest, care a căpătat o popularitate destul de mare în State. Cu Westworld avea deja o lume existentă, bazându-se pe filmul făcut de Michael Crichton în 1973.

Pelicula lui Crichton se concetra mai mult pe tematica parcului, ce cuprinde atât Vestul Sălbatic, cât şi Evul Mediu, dar şi o lume a Imperiului Roman. Mai târziu, observăm în cariera lui Crichton o revenire la tema parcului cu Jurassic Park, ce a fost regizat de Steven Spielberg.

Primul sezon nu cuprinde decât Vestul Sălbatic, dar spre deosebire de film, serialul explorează o altă temă, axându-se mai mult pe conceptul de conştiinţă şi căutarea ei, care într-un punct ajunge laitmotivul mai multor personaje. Printre aceste personaje se numără şi două gazde: Dolores şi Meave, a căror călătorie se va intersecta cu poziţia antagonică a Bărbatului în negru. Fiecare în măsura proprie.

Povestea începe cu o mică actualizare de soft a gazdelor, realizată de Ford, interpretat chiar de Sir Anthony Hopkins. Cum Hopkins are deja o istorie în spate de jucat personaje negative, cel mai cunoscut dintre ele fiind rolul lui Hannibal Lecter, nu s-ar fi potrivit nimeni mai mult decât el pentru interpretarea lui Ford. „Reveriile”, cum numeşte acesta procesul, permite roboţilor să reţină o parte din amintirile lor în memorie, făcându-i astfel mai receptivi faţă de oaspeţi, dar şi mai umani. Actualizarea dă însă peste cap întreg sistemul parcului, punând compania Delos într-o stare de alertă. Aşa începe o perioadă lungă de monitorizare a gazdelor, care până atunci erau forţate să trăiască o viaţă inventată sub forma unui fir narativ pentru a distra oamenii care vin să se simte ca în Vestul Sălbatic.

Personajul cel mai afectat de reverie este Dolores (Evan Rachel Wood), fiica fermierului din Sweetwater. În fiecare zi îşi parcurge traseul de la fermă în oraş ca să cumpere lucruri. Aici, în mod obişnuit s-ar întâlni cu Teddy Flood (James Marsden), care revine în Sweetwater după o perioadă lungă în care a fost plecat. Asta dacă oaspeţii nu se amestecă în povestea lor, poveste care culminează seară de seară cu atacul de la fermă.

Reveria pune punct firului narativ şi o aruncă pe Doloros într-un traseu al dobândirii conştiinţei, urmând o voce interioară care îi ghidează fiecare mişcare. Traseu care de altfel o va face să părăsească Sweetwater şi să ajungă până la graniţa cu Pariah. Din punct de vedere tehnic, acest nou fir narativ este montat într-un stil non-liniar precum am tot văzut la filme ca Rashomon, în regia lui Kurosawa sau Pulp Fiction al lui Tarantino. Editorul alternează cadre a căror acţiune au loc în trecutul poveştii cu cele care au loc acum în prezent, iar prin câteva tăieturi subtile face ca totul să pară o singură linie a timpului, dezvăluind abia spre final cum toate punctele narative converg într-unul singur.

Felul în care directorul de imagine, Paul Cameron, a abordat secvenţele de flashback din punct de vedere a stilului, este prin cadrajul şi compoziţia atent aleasă cât să reflecte cinematografia de film western a secolului trecut. În felul acesta, Cameron nu numai că a reuşit să ridice nişte semne de întrebare pentru felul în care decurge naraţiunea, dar şi pentru spectatorul care o urmăreşte constant, încărcând-o până la final cu un sentiment de nostalgie. Şi vedem această nostalgie prin ochii lui Dolores, prin dorinţa noului ei partener de drumeţie, William, de care se îndrăgosteşte. Şi cu toate că încă suntem în Westworld, pentru prima dată avem un fir narativ continuu, fără a mai fi întrerupt ca celelalte.

Cameron s-a jucat cu estetica respectivă până la final, iar trecerea de la amintire la prezent este făcută în mod subtil. De pildă, într-unul dintre episoade o avem pe Dolores în tren, stând de vorbă cu alte două gazde lângă un sicriu încărcat cu nitroglicerină. Imaginea se schimbă şi vedem acelaşi cadru luat din alt unghi, numai că în locul celor două personaje avem un gol, lăsând-o singură pe Dolores.

Următorea gazdă afectată de Reveria lui Ford este Meave (Thandie Newton), matroana din Sweetwater. În fiecare zi, ea are datoria de a satisface atât gazdele, cât şi oaspeţii care îi păşesc în tavernă. Un vis îi perturbă însă rutina, arătându-i o viaţă anterioară în care locuia la marginea oraşului, îngrijindu-se de fiica ei. Maeve începe o investigaţie care o duce din ce în ce mai aproape de creatori, culminând cu punerea în aplicare a unui plan de evadare din Westworld.

Ce este interesant în transpunerea scenică a personajelor este însăşi felul prin care actorii oscilează de la un comportament la altul. Avem momente când fac trecerea de la o stare de furie la una cu totul impasibilă, aceasta fiind regizată şi jucată cu măiestrie de către echipa din spate. Să luăm scenele de interogare ale lui Dolores ca exemplu. Ori de câte ori actriţa Evan Rachel Wood începe relatarea, se lasă copleşită de emoţii pe care le suprimă imediat la comanda creatorilor, declicul făcându-se instantaneu. Acest lucru ar fi fost imposibil de realizat fără ca actorii să nu fi apelat la metoda de joc teatral şi ar fi mers strict pe naturaleţea jocului de cinema.

Pe partea de imagine îl avem pe Paul Cameron, un excelent operator, veteran în industrie având în portofoliu titluri precum Man of Fire (2004), Deja Vu (2006) sau remake-ul lui Total Recall din 2012. Într-un interviu, Cameron afirma că Nolan l-a căutat personal încă de la începutul producţiei. Avea nevoie de un director de imagine cu experienţă, care a mai lucrat şi înainte de trecerea pe digital, iar el se potrivea perfect cu conceptul deja stabilit.

Spre deosebire de restul serialelor, Westworld a fost filmat în totalitate pe peliculă. Când Cameron a adus în discuţie ce cadre ar fi mai potrivite pentru a fi trase pe film, Jonathan i-a răspuns că nu consideră că doar câteva ar merita, ci întreaga producţie avea să fie filmată aşa. Cameron a testat o groază de obiective ca să ajungă la estetica retro a serialului. După multe probe, lentilele câştigătoare au fost cele din seria Cooke S4, afirmând că distanţele focale folosite pentru cadrele generale fiind de 21-24 mm sau 32, ajungând până la un obiectiv de 50 sau 65 mm pentru cadrele de portret.

Principala grijă a lui Cameron a fost definirea celor două locaţii cu estetică total diferită una faţă de cealaltă. Cum nu a fost deloc influenţat de filmul din 1973, Cameron a vrut ca oraşul să pară destul de autentic, asemenea unuia pe care l-ai vedea într-un western de-al lui John Ford sau Sergio Leone. Lucru care de altfel se mulează şi pe premisa oamenilor care plătesc să trăiască ca atunci. Aşa că împreună cu Nolan, a căzut de acord ca locul să fie construit construit de la zero. Să folosească cât mai multe efecte practice şi cât mai puţine efecte speciale.

În acelaşi timp, trebuia să se ocupe şi de componenta ştiinţifico-fantastică. Ce avea să diferenţieze locaţia aceasta faţă de cealaltă este chiar modul în care a fost construită. Ni se prezintă încă de la început un labirint fără de sfârşit în care fiecare perete este transparent şi putem vedea orice se întâmplă în lumea oamenilor. Avem unele camere ce servesc pe post de morgă, altele în care trupurile gazdelor sunt aduse la reparat. În multe cadre chiar putem observa toate aceste detalii, indiferent dacă punctul de focalizare este pe un personaj anume. Şi chiar dacă n-ar fi restul rămân vizibile în fundal.

Un alt element ce alcătuieşte decorul ştiinţifico-fantastic este harta 3D din punctul de comandă, făcută în totalitate din efecte practice. Nolan a refuzat ideea unei hărţi realizată prin VFX, voind ca prin cea reală să obţină o interacţiune mai umană – lucru pe care îl vedem când personajele se joacă cu holograma tridimensională.

O altă problemă din scenariu care trebuia rezolvată era camera de depozitare a gazdelor scoase din uz. Pentru asta, echipa s-a folosit de un mall abandonat pentru a amenaja şi filma toate scenele de la subsol pe care le vedem în serial.

Tot aici au amenajat şi decorul cu scări rulante de la intrarea în compania Delos. Inclusiv partea în care trenul porneşte şi intră în Westworld. Pentru asta, Cameron i-a filmat intrarea într-un mod reversibil pentru a fi ulterior unită la montaj cu continuarea din exterior. Aşa trenul părea că iese dintr-o parte şi ajunge la destinaţie. Directorul de imagine afirma că filmul original avea un tren destul de avansat din punct de vedere al tehnologiei, care nu se potrivea deloc cu perioada în care era plasată povestea. De aceea ei au optat pentru un tren din secolul XIX.

Pe partea de lumină, Cameron s-a folosit mult de cursul natural al luminii, în ceea ce priveşte cadrele exterioare. Făcuse prospecţia dinainte şi ştia exact unde pică lumina când avea să filmeze. Pentru scenele de interior a trebuit să se folosească de proiectoare. Pentru el, taverna a fost cel mai dificil loc de luminat deoarece era punctul de întâlnire a multor personaje. Avem cadrele de urmărire cu uşa care se deschide, venind din afară, iar camera nu se opreşte până nu prezintă tot decorul. De asemenea avem şi cadre de urmărire din interior către exterior, cum ar fi scena în care Teddy o vede pe Dolores de la geam şi iese după ea.

Interiorul trebuia să fie acomodat cât camera de filmat să folosească aceeaşi valoare a diafragmei în ambele locuri, fără a întâmpina o supraexpunere, respectiv o subexpunere a imaginii. În concluzie, Westworld reuşeşte să unească două tipuri de audienţă şi să satisfacă atât privitorii de western, cât şi de ştiinţifico-fantastic. Este un serial care nu se axează numai pe lupte şi explozii, ci care explorează şi o temă profundă. Nolan şi Lisa Joy au reuşit să dea naştere unui prim sezon cu o poveste ce are un fir narativ bine pus la punct, iar fiecare răsturnare de situaţie îşi are rostul şi e menită să schimbe povestea într-un mod bun. Din păcate, ca orice serial modern, scade simţitor în calitate cu următoarele sezoane. Însă primul sezon poate fi văzut ca o poveste de sine stătătoare ce are un final deschis.