Restul e tăcere – Cel mai scump film românesc

Ca şi acţiune, Restul e tăcere al lui Nae Caranfil se plasează la începutul cinematografiei, după aproape două decenii de la premiera filmelor Fraţilor Lumière. Tot în această perioadă, lua amploare şi Expresionismul German – curent  care avea să demonstreze adevăratul potenţial al noii arte. Printr-un umor specific lui Caragiale, Caranfil ne prezintă o societate nepregătită pentru cinema, care desconsideră în ultimul hal filmul şi care nu acceptă intrarea acestuia în rândul celorlalte arte cu caracter nobil.

Cum restul ţărilor erau deja implicate în dezvoltarea de “imagini mişcătoare”, şi România se alăturase cursei printr-o peliculă ce avea să reprezinte Războiul nostru de Independenţă din 1877 – Restul e tăcere devenind astfel un film despre turnarea unui film.

REGIA ŞI SCENARIUL

Caranfil a venit cu ideea pentru Restul e tăcere încă din 1985, pe când se gândea să-şi facă debutul în cinematografie. Într-o discuţie cu un scriitor american de origine cehă, Caranfil a ajuns la concluzia că povestea are substrat, întrucât prezintă atât lupta artistului, neînţelegerile dintre un regizor şi un producător, dar şi visul năruit pe care oricare artist îl trăieşte la tinereţe. Toate aceste teme îmbinate într-o poveste cu specific local duc la naşterea primului film românesc din istorie.

De atunci, au existat mai multe tentative de a realiza Restul e tăcere. Cum la vremea respectivă, Sergiu Nicolaescu era maestrul filmelor istorice de pe la noi, Caranfil a mers cu scenariul la el, în speranţa că maestrul îl va regiza. Sergiu Nicolaescu l-a refuzat nu pentru că scenariul nu ar fi fost suficient de bun, ci pentru că nu era de actualitate. Caranfil şi-a văzut mai departe de drum, între timp debutând cu E pericoloso sporgersi în 1993 şi cu Restul e tăcere aflat acum în preproducţie cu aceeaşi casă de film. În 1994, însă, producţia s-a oprit întrucât aceştia dăduseră faliment.

Un an mai târziu, Caranfil participa cu Restul e tăcere la concursul de scenarii organizat de Festivalul de Film de la Paris, câştigând şi trofeul. Urmând ca în 1999 să înscrie o altă victorie, de data aceasta la un festival de film din Los Angeles.

Anii treceau, iar ideea tot nu vedea lumina zilei. Caranfil regizase şi Filantropica, care i-a adus recunoştinţa bine meritată ca regizor, reuşind să strângă fonduri pentru scenariul încă aflat în sertar. În 2006, după câştigarea unei finanţări la concursul organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei, filmul avea în cele din urmă undă verde – dispunând de un buget de 2,4 milioane de euro. Până azi rămâne cel mai scump film românesc făcut după sfârşitul comunismului.

Ca şi cineast, Caranfil nu face parte din noul val românesc. El se consideră adeptul unei şcoli de cinema care mizează pe impactul poveştii decât pe mesajul din spatele acesteia. Pentru el, este mai important ca spectatorul să plece din sala de cinema vrăjit de lumea pe care a creat-o, decât să se gândească la ce a vrut să spună autorul prin asta. Mesajul trebuind transmis prin intermediul poveştii şi nu separat de aceasta.

PRODUCŢIA

Marius Florea Vizante, interpretul lui Grig, susţine că n-a întâmpinat vreo greutate în a înţelege scenariul lui Caranfil, întrucât scriitura a fost consistentă. Cum producţia trebuia să aibă loc în 1994, Vizante repetase rolul lui Grig încă de pe atunci. Filmarea nu a mai avut loc, iar actorul a trebuit să-l caute personal pe Caranfil după 12 ani şi să-l convingă că încă mai e potrivit pentru rol, cu toate că îmbătrânise şi nu mai era studentul de atunci.

Ca să facă rost de recuzita veche au trebuit să caute la colecţionari. Aparatele de filmat sau unele maşini au fost achiziţionate în acest fel. Automobilul lui Leon a fost construit de la zero pe un schelet de tractor. De asemenea, mobila din perioada respectivă s-a găsit cu uşurinţă în ţară cu uşurinţă. Spre deosebire de recuzita anilor ’50-60 folosită în următorul său film, Closer to the Moon, care este într-o stare mult mai proastă decât aceasta.

Pe platou, lucrurile s-au desfăşurat corespunzător, fără a întâlni probleme majore. Cu excepţia câtorva. De pildă, folosiseră cai antrenaţi pentru cascadorie care le scăpau de sub control la începutul fiecărei duble în care apăreau. Pentru a-i linişti, Caranfil venise cu ideea de a schimba cuvintele folosite înainte să tragă dubla, însă nici aşa nu dăduse roade. Caii nu reacţionau la cuvinte, ci la tonul cu care erau adresate. Dacă intonaţia era specifică unei comenzi, calul recepţiona şi executa. Astfel, pe un ton calm, nerecomandat filmărilor, Caranfil a reuşit în cele din urmă să îi stăpânească.

Al doilea lucru unde mai întâmpinase probleme a fost la secvenţa cu incendiul din teatru de la final. Caranfil ceruse figuraţiei să găsească cea mai apropiată ieşire din sală. După direcţia regizorală dată, observase că sala se golise imediat, fără să obţină efectul îmbulzelii dorite. Aşa că la următoarea dublă, în locul celei mai apropiate ieşiri din sală, le ceruse să o caute pe cea mai îndepărtată, ajungând la lucrul voit iniţial.

CONCEPT

Acţiunea este plasată în 1911 şi are la bază turnarea primei pelicule româneşti, numită Independenţa României, regizată de Grigore Brezeanu. Sau cel puţin aşa se ştia la vremea respectivă. Cu toate că ancheta din 1933 îl prezenta pe Brezeanu drept regizorul filmului, mai multe documente descoperite în 1985 îl arată pe Aristide Demetriade, interpretul lui Carol I, ca fiind adevăratul regizor. Pornind de la acest fapt, Caranfil ne prezintă de la început intenţia lui Aristide de a face un film pentru a-i onora memoria răposatului său coleg de teatru.

Dacă în Otto e mezzo, Guido era sătul de lumea cinematografică şi voia să pună capăt producţiei filmului, în Restul e tăcere, regizorul-personaj face tot posibilul ca opera să prindă viaţă. Povestea nuanţând şi lupta oricărui artist cu creaţia. În special, lupta tânărului regizor cu producătorul, care se desfăşoară atât la nivel de finanţare, dar şi de direcţie creativă şi controlul regizoral.

Titlul face referinţă la ultima replică rostită de Hamlet al lui Shakespeare. Piesa devine un simbol puternic în filmul său, alimentându-i atât visul lui Aristide de a-l interpreta pe Prinţul Danemarcei, dar servind şi drept arma lui Grig pentru a-l convinge pe Leon de importanţa filmelor, invitându-l la o reprezentare în care joacă actriţa Sarah Bernhardt. Divina Sarah, cum îi spun ei.

Titlul rezonează şi cu finalul rece al peliculei. Cum povestea are loc înainte de Primul Război Mondial, reuşim să vedem o societate bucureşteană specifică La Belle Epoque, unde totul este vesel şi frumos, culminând cu ocuparea germană şi irelevanţa artei pe timp de război.

PERSONAJE

Grigore Ursache este un puştan plin de viaţă, visător şi creativ, care face tot posibilul să ajungă cunoscut şi respectat în noua sa carieră. După ce pică examenul de actorie de la Conservator pe motiv că ar fi prea scund, Grig îşi ocupă timpul cu producţia de filme. Cum încă suntem la începutul cinematografiei în poveste, acestea erau considerate spectacole ieftine, fiind luate în râs de celelalte arte. După cum însuşi Caranfil încearcă să ne arate prin diversele situaţii comice de-a lungul peliculei: scârba şi ruşinea pe care o are Iancu Ursache, tatăl lui Grig, care culminează cu situaţia absurdă în care vine peste el la întâlnire pentru a-l bate cu o curea sau chiar dezgustul lui Leon atunci când află preţul biletului unde-l adusese Grig.

Leon Negrescu, jucat de actorul Ovidiu Niculescu, se consideră a fi un patron al artei, întrucât investeşte în toţi artiştii cu potenţial. Fapt pentru care este şi urmărit de protagonist până la casa lui, unde o întâlneşte şi pe Emilia, pentru care va prezenta un interes romantic.

Cu toate acestea, Leon este genul de om care nu investeşte într-un om dacă ştie că nu-şi poate recupera înapoi banii. După cum îl avertizează şi pe Grig. Încă o dată, Caranfil ne demonstrează că “mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte de pomană!” Şi cum Grig trebuie să fie profesionist, îl invită în cele din urmă la un spectacol de cinema, unde manipulează intertitlurile fără ca Leon să ştie. O altă caracteristică a lui Leon este şarlatania. Şi cu toată nobleţea domeniului artistic, nici măcar aici nu scăpăm de astfel de oameni.

IMAGINE

Imaginea filmului îi aparţine lui Marius Panduru – unul dintre cei mai buni directori de imagine români. Pe lângă Caranfil, Panduru a lucrat alături şi de Tudor Giurgiu sau Radu Jude. Fiind şi el din “vechea şcoală”, ar trage oricând film pe peliculă decât pe digital.

Una din caracteristicile prin care se deosebeşte imaginea lui Panduru din Restul e tăcere faţă de celelalte filme româneşti, este felul prin care se foloseşte de lumină. Asemenea filmelor americane, Panduru îşi luminează subiectul. O altă decizie în stilistica vizuală a fost însăşi noaptea americană, unde, cu toate că secvenţele respective se petrec seara, vezi ce se întâmplă în imagine. Spre deosebire de filmele noului val care imită realitatea şi nu vezi nimic pe timp de noapte.

Pentru a reda atmosfera La Belle Epoque bucureşteană, Panduru se foloseşte de un ton de culoare caldă pe tot parcursul filmului, separândul de finalul rece şi desaturat unde totul pare pierdut.

CONCLUZII

Restul e tăcere demonstrează cu vârf şi îndesat că şi cineaştii români se pricep să scoată filme pe placul spectatorilor. Cu toate că nu dispunem de bugetul sau aparatura americanilor, cea mai importantă armă a noastră este scenariul, fără de care nu am răzbi.

Prin atenţia sporită la detalii, Caranfil reuşeşte să construiască o atmosferă autentică de film de epocă atât prin decorul specific, cât şi prin felul în care personajele sale se comportă.

Restul e tăcere a reprezentat România la decernarea Premiilor Oscar din 2009. A fost nominalizat şi la Premile Gopo de la noi, câştigând nouă trofee, dintre care, cele mai importante fiind pentru cel mai bun film, cel mai bun scenariu sau cea mai bună imagine.