Platforma (2019)

Platforma nu se confruntă cu aşa ceva, dar se leagă de aspectul lăcomiei şi al mâncatului în cantităţi enorme de către populaţia umană, formând o scară ierarhică repartizată pe baza norocului, lăsându-i pe ultimii să se hrănească cu resturi sau să recurgă chiar la canibalism pentru supravieţuire. Astfel, filmul se concentrează foarte mult pe aspectul social al deţinuţilor, dar într-un mod antrenant pentru spectator cât să îl claseze la graniţa dintre un film arthouse şi unul comercial.

Scenariul i-a aparţinut lui David Desola, cu care regizorul era prieten. Acesta scrisese o piesă de teatru care nu apucase să fie jucată, iar când Urrutia a citit pentru prima dată draftul, a fost captivat de distopia lui David încât s-a hotărât să-l adapteze pentru cinema cu ajutorul scenaristului Pedro Rivero. Ideea din spatele poveştii consta în promovarea solidarităţii între oameni, indiferent la ce nivel erau repartizaţi în Puţ.

Scenariul original, dublu în dimensiune faţă de cel ecranizat, l-ar fi dus la o durată de trei ore, asemenea unor pelicule precum The Godfather al lui Coppola sau Rocco şi fraţii săi al lui Visconti. Cei doi scenarişti au revizuit materialul până au ajuns la varianta potrivită, scăpând de conţinutul inutil – regizorul însuşi menţionând că dacă i s-ar mai fi dat încă o lună la dispoziţie, probabil ar mai fi făcut corecturi.

În alcătuirea limbajului verbal al personajelor, David s-a folosit de jocul repetiţiei pentru a-i da unuia dintre aceştia mai multă personalitate. Şi vedem în cadrele în care Trimagasi intră în contact cu personajul principal, repetând cuvântul „evident” sau „obvio” într-un mod cât mai retoric. Ticul verbal urmează să fie preluat de Goreng pe parcursul poveştii.

De asemenea, dialogul ce nu a putut fi încadrat în film a trebuit readaptat la rândul său şi transpus într-un limbaj nonverbal creat prin atmosferă şi tensiunea dintre personaje.

Transpunerea scenică a scenariului a dus la câteva complicaţii, întrucât aceştia voiau să se axeze mai mult pe o naraţiune care să stârnească emoţia spectatorului, în favoarea uneia statice. Iar pentru a realiza aşa ceva, au trebuit să fie atenţi atât la stilul vizual pe care aveau să-l folosească, dar şi la la etapa de casting. Urrutia a ţinut să-şi aleagă actorii potriviţi pentru rol chiar pe baza profilul lor psihologic.

Încă de la început, Platforma s-a confruntat cu problema unui buget destul de restrâns, în ciuda faptului că echipa de producţie a fost numeroasă. Cum decorul original fusese gândit în stil teatral, acesta a trebuit retranspus de către scenografi cât să de potrivească celui de film.

Astfel, platoul de filmare a fost construit pe două etaje care să le permită includerea în mijloc a platformei cu mâncare pe care o vedem traversând întreg Puţul. Când platforma se înălţa, echipa se muta jos, filmând-o dintr-un unghi contraplonjat, iar când cobora, ei se mutau din nou cu echipamentul la etajul superior pentru a-i filma coborârea dintr-un unghi plonjat.

Adâncimea etajelor a fost transpusă cu ajutorul efectelor speciale, lăsând astfel impresia că Puţul are un număr nelimitat de niveluri. Dacă la începutul filmului se considera că acesta ar avea până în două sute, spre final aflăm că numărul întrece cu mult aşteptările prizonierilor.

Filmarea s-a desfăşurat pe parcursul a şase săptămâni, dintre care optisprezece zile au fost alocate numai filmărilor cadrelor cu platforma, însemnând că echipa de producţie a trebuit să refacă de optisprezece ori întreg platoul cu mâncare pe care îl vedem în film coborând de la cel mai înalt nivel către cel mai jos.

Filmul nu numai că a fost menit să pună la îndoială conceptul de moralitate, dar şi să ridice câteva semne de întrebare cu privire la păstrarea unei echităţi între noi ca oameni, indiferent de clasa socială pe care o avem. Regizorul are intenţia de a-şi face spectatorul activ şi curios, căutând soluţii concomitent cu personajele lui. De exemplu, dacă şi ei ar reacţiona asemănător în cazul în care s-ar fi aflat la etajul 6 sau 200 al Puţului. Cum ar reacţiona în acest punct? Este uşor să-ţi asumi solidaritatea dacă eşti cazat la nivelul 6, întrucât poţi trăi câteva zile fără mâncare ca să le ajungă celorlalţi. Dar dacă eşti într-unul dintre etajele mai joase unde nu ajunge suficientă mâncare sau nu ajunge chiar deloc? Atunci intervine dilema canibalismului.

Puţul devine astfel o reprezentare grotească a lumii din ziua de azi, în care prizonierii sunt de fapt chiar locuitorii ei – răutatea şi meschinul fiind redate fidel conform realităţii.

Astfel, devine şi un studiu al societăţii privit prin lupa clasei superioare reprezentată în film de către Administraţie. Administraţia se ocupă zilnic de pregătirea hranei prizonierilor pe care o pun pe platformă, aceasta întoarcându-se nu doar goală, ci distrusă în ultimul hal. Primind un astfel de răspuns din partea prizonierilor, Administraţia nu poate fi mai îngăduitoare cu ei. De aceea o să fie nevoie de cruciada lui Goreng pentru a-i convinge că în Puţ încă mai există speranţa. Şi asta se va întâmpla prin intermediul unui copil găsit aici – simbolul perfect al purităţii şi al binelui. Regizorul transmite, astfel, şi un mesaj despre o nouă generaţie cu un potenţial de a vedea greşelile celor din urmă şi de a nu le repeta.

Personajul principal al poveştii este Goreng, interpetat în film de către actorul Ivan Massague, cunoscut şi pentrul rolul său din Labirintul lui Pan. Spre deosebire de restul personajelor cu care intră în contact, Goreng ajunge în Puţ din proprie iniţiativă, vânzându-şi şase luni din viaţa sa în schimbul unei diplome universitare acreditate. Cum întreaga lume a Platformei este o reconstituire întunecată a lumii de astăzi, prin această mişcare, Urrutia vrea să arate că până şi sistemul Universitar a ajuns o afacere, iar că diplomele se pot obţine dacă poţi să dai ceva la schimb.

Altă trăsătură ce îl diferenţiatză pe Goreng de celelalte personaje este chiar obiectul pe care îl aduce cu el în Puţ. La intrare, fiecare prizonier are dreptul de a-şi alege o unealtă. Cei mai mulţi aleg arme, cum ar fi colegul lui de celulă, Trimagasi. Goreng alege în schimb să vină cu o carte, şi anume, Aventurile lui Don Quijote – roman care îl va caracteriza până spre finalul filmului. Ca şi personajul lui Miguel de Cervantes, Goreng este un idealist care va lupta până la moarte pentru principiile sale. Atât el, cât şi Don Quijote cred într-un alt tip de societate unde fiecare aspect important este plasat în afara sferei realităţii lor.

Trimagasi, interpretat de către Zorion Eguileor este un criminal ajuns aici din voia întâmplării. Asemenea unor cazuri din viaţa reală, Urrutia vrea să arate prin Trimagasi tiparul omului de zi cu zi care nu prea are atât de multe aşteptări de la viaţă. Limitat de propriul set de reguli fără perspectivă, acesta intră în conflict cu Goreng când viziunile de viaţă ale celor doi nu se potrivesc. Încă de aici, regizorul încearcă să scoată în evidenţă trăsăturile meschine ale lui Trimagasi, care într-un punct din poveste îl împing la canibalism. Arma aleasă de el este cuţitul de bucătărie „Samurai Plus”, care, în mod ironic l-a şi adus aici.

Prin Trimagasi se face şi clasificarea socială din scena în care îl avertizează pe Goreng să nu vorbească cu cei de sus pentru că nu l-ar asculta şi nici cu cei de jos pentru să sunt sub nivelul şi statutul lor. Aşa se naşte, de fapt, ura de clasă.

Imoguiri, al treilea personaj cheie al poveştii, este responsabilă pentru închiderea lui Goreng în Puţ. Ea a fost cea care l-a înscris şi care i-a prezentat beneficiile şederii aici, cu toate că nu ştia ce se întâmplă cu adevărat. În poveste, ea reprezintă omul care alege orb să servească o cauză fără a pune la îndoială principiile care îi stau la bază. Ca şi Goreng, alege în cele din urmă să vadă Puţul şi realizează că tot ce a ştiut până atunci era o minciună.

Ajungem în cele din urmă la şi la Baharat, tiparul omului loial. Asemenea scutierului lui Don Quijote, acesta alege să facă parte din cruciada lui Goreng cu scopul de a transmite un mesaj Administraţiei.

Imaginea filmului îi aparţine lui Jon Dominiguez, care, în ciuda unui decor limitat, a încercat să dea cât mai mult dinamism acţiunii. De aceea a mers pe un stil de filmare cu camera din mână, în multe cadre observând cum până şi la dialoguri, imaginea nu este stabilă şi se mişcă. A filma cu aparatul de pe trepied ar fi făcut filmul prea static, iar montarea unei şine de pentru dolie ar fi fost imposibil în decorul construit de ei. Eliberându-se de restricţii, operatorul putea reacţiona mai repede atunci când se întâmplă ceva. De pildă, în prima noapte a lui Goreng în Puţ, când încă nu ştia de reîntoarcerea platformei la primul nivel, acesta face trecerea de la un cadru strâns pe Goreng care se uită în gol la unul în care urmăreşte platforma cum se înalţă printr-o panoramare bruscă. O astfel de panoramare este considerată greşită în multe stiluri vizuale. Numai unele curente precum Dogma95 al lui Lars von Trier, ce cuprinde multe trăsături documentaristice o permit.

Pentru a reduce din monotonie, Dominiguez alternează mai multe încadraturi luate din unghiuri diferite. Aşa ajunge la cadre filmate cu obiective superangulare, folosite când platforma urcă sau coboară, trecând apoi la obiective cu un unghi de cuprindere normal pentru prim planurile personajelor, ajungând în cele din urmă la un teleobiectiv pentru cadre detalii. Chiar şi pentru aranjarea platoului cu mâncare s-au tras multe detalii de mâini, surprinzător, acestea fiind ale regizorului care se oferise voluntar.

Stilul cromatic alternează între tonuri de culori reci şi tonuri de culori calde, albastrul şi roşul fiind principalele culori folosite în film. Albastrul îl vedem prezent în toate secvenţele cu personajele prinse în celule, iar roşul îl întâlnim în fiecare seară, inclusiv atunci când Administraţia urmează să îşi mute prizonierii la alte niveluri.

Ca şi sursă de luminină, directorul de imagine s-a folosit de mai multe panouri pe care le-a montat pe zidurile încăperii, servind ca lumină de contur, dar şi de efect în multe cadre. Acesta mai adăuga ulterior şi o umplere pentru a nu lăsa feţele personajelor umbrite.

Un alt punct important al decorului vizual îl reprezintă chiar secvenţele de vis sau de halucinaţie ale lui Goreng. Montate într-un ritm alert, ne face pe noi ca şi spectatori să asistăm la propriul lui drum spre demenţă. Acelaşi tip de montaj ne este prezentat şi în scenele în care personajele se înduplecă cu mâncare, tăieturile fiind făcute pe ritmul melodiei alese. Inclusiv în în elipsele din film, cea mai reprezentativă aici fiind chiar momentul în care Trimagasi se pregăteşte să îl mănânce pe Goreng.

Platforma este o analogie a societăţii zilelor noastre transpusă într-o poveste distopică. Ne prezintă cele mai rele tipologii sociale şi felul în care răutatea şi lăcomia ne pot dezbina ca oameni. Este un imbold pentru a întări solidaritatea dintre noi, dar în acelaşi timp şi o reamintire a faptului că generaţiile viitoare sunt importante şi este datoria noastră de a le educa încât să nu ne repete greşelile. Filmul a participat şi pe la mai multe festivaluri, printre care numărându-se şi TIFF (Toronto International Film Festival) şi a câştigat şi câteva premii. A nu se confunda, totuşi, cu festivalul TIFF de la noi care e pe cale să reînceapă cu o nouă ediţie la sfârşitul lunii iulie.