Pe aripile vântului (1939)

Cu toate că filmul este plasat într-un context politic sensibil, naraţiunea războiului este împinsă în fundal, folosindu-se doar câteva puncte cheie ale acesteia pentru a construi anumite răsturnări de situaţie şi a pune bariere personajelor. Astfel, ni se prezintă doar câteva consecinţe ale conflictului, printre care şi haosul creat în societate de pe urma bătăliilor cu tot cu numărul de morţi şi răniţi. O astfel de premisă este folosită şi de un cineast contemporan, cum ar fi Pawel Pawlikowski în al său Cold War, care prezintă o poveste asemănătoare, prinsă în contextul Cortinei de Fier.

Asemenea romanelor lui Jane Austen, Pe aripile vântului pune accentul pe eroina Scarlett O’Hara, jucată de Vivien Leigh, în încercarea ei supraomenească de a cuceri inima lui Ashley Wilkes, interpretat aici de artistul Leslie Howard – un domn proaspăt căsătorit cu propria verişoară.

Cum romanul dispune de un volum mare de pagini, adaptarea lui într-un scenariu de lungmetraj a constituit o adevărată provocare pentru Sidney Howard, care venise cu o primă variantă de cel puţin şase ore de material de filmat. Lucrul acesta l-a determinat pe Selznick, producătorul filmului, să dea scenariul prin mâna altor scriitori pentru revizuire. La acea vreme, cum nu existau scenarişti specializaţi numai pe film, casele de producţie lucrau fie cu romancieri, fie cu teatrologi.

Pelicula s-a confruntat şi cu probleme regizorale. La început, Selznick a mers pe viziunea artistică a lui George Cukor pe care l-a dat afară la scurt timp după începutul filmărilor, fiind înlocuit de Victor Fleming, care pe atunci regiza şi adaptarea Vrăjitorului din Oz. Lucrând concomitent la două producţii l-a făcut pe Fleming să cedeze psihic, cerând puţin timp liber pentru a-şi reveni. Timp în care, regia a fost continuată de Sam Wood. Fleming nu fusese de acord cu conceptul scenariului primit, iar producătorii au trebuit să aducă un alt scenarist să rescrie prima parte draftului în decursul a cinci zile. Pe cealaltă jumătate, însuşi Selznick a intervenit asupra ei, cerându-i ulterior ajutorul lui Howard, întrucât el înţelegea conceptul mai bine.

Preproducţia a luat amploare chiar înainte de apariţia romanului pe piaţă – Selznick reuşind să cumpere drepturile de ecranizare la o lună după lansarea acestuia pentru o sumă de 50000 de dolari – care însemnau enorm pentru anii `30. După spusele propriei asistente, scopul lui Selznick era de a face un film cum nu se mai văzuse până atunci la Hollywood. Ceea ce i-a şi ieşit într-un final. Însă ca la orice producţie majoră au existat probleme.

Pe aripile vântului a rămas cunoscut în istorie şi pentru cea mai laborioasă perioada de casting. Până au găsit doi interpeţi potriviţi pentru rolurile principale, echipa de producţie a trecut prin multe încercări. Cum Clark Gable era în pragul unui divorţ, Selznick a trebuit să aştepte doi pentru a-l avea pe celebrul interpret în rolul lui Rhett Butler. În ceea ce o priveşte pe Scarlett O’Hara s-au dat peste o mie patru sute de audiţii şi cu toate că multe din ele erau bune, Selznick tot nu o vedea pe Scarlett în vreuna din ele. Până într-o seară când aceştia deja începuseră filmările pentru o parte din cadrele de ilustraţie cu clădirile în flăcări, iar unul dintre executivi a invitat o tânără actriţă pe numele Vivien Leigh să asiste la proces.

Pe lângă frumuseţea sa orbitoare, Vivien avea un şarm specific. Avea un stil anume de a vorbi şi de a se comporta prin care i-a atras atenţia lui Selznick, considerând-o pe loc întruchiparea vie a lui Scarlett. Aşa au început şi probele ei de platou, mai întâi cu audiţia unei scene, urmată apoi de lungi şedinţe cu oamenii de la machiaj şi de la costume.

Cea mai mare parte a filmului s-a tras în studioul RKO Pictures din California, alternând cu unele cadre filmate separat în cartiere din Los Angeles şi Ventura. Echipa a avut şase luni la dispoziţie pentru a termina filmările, urmând ca produsul să fie scos pe marele ecran în luna decembrie. Spre deosebire de restul evenimentelor de la Hollywood, avampremiera s-a ţinut în Atlanta, într-un timp în care restul lumii era cuprinsă de cel de-al Doilea Război Mondial.

Cum industria filmului încă se afla la începutul erei sunetului, transpunerea şi-a păstrat câteva dintre elementele specifice filmului mut, precum scrisul descriptiv de pe ecran, menit să ofere informaţii despre Războiul Civil American, dar şi să permită trecerea timpului în poveste.

Pe lângă cartolinele scrise, avem şi altele strict vizuale, folosite ca şi intermisiuni. Acelaşi lucru îl putem remarca şi în Breaking the waves al lui Lars von Trier, care se foloseşte de ele pentru a-şi delimita naraţiunea pe mai multe capitole, reprezentând declinul vieţii lui Bess McNeill.

Titlul filmului este sugestiv şi poate avea un înţeles metaforic. În primul rând, se poate referi la sfârşitul unei civilizaţii americane şi începutul alteia. Iar în al doilea rând, şi poate cel mai evident, se referă la viaţa eroinei principale, Scarlett O’Hara şi tragediile ce o lovesc una după alta spre sfârşitul filmului – ajungând să piardă treptat tot ce a avut şi nu a preţuit cum se cuvine, rămânând numai cu speranţa că într-o bună zi îşi poate reclădi viaţa.

Regizorul ţine să prezinte majoritatea personajelor principale de la începutul filmului, iar ca punct de plecare se foloseşte de Scarlett care află imediat de logonda lui Ashley. Lumea îi este dată cu totul peste cap, fapt care o determină să îşi folosească şarmul natural pentru a atrage atenţia tuturor bărbaţilor de la banchet pentru a stârni gelozia lui Ashley. Aici intervine foarte mult personalitatea actriţei pe care Selznick o remarcase în acea seară.

Pe lângă frumuseţe şi isteţime, şarmul devine atuul lui Scarlett, de care se va folosi pe tot parcursul poveştii nu numai pentru a obţine ce îşi doreşte, dar şi pentru a supravieţui. Cu toate că, de multe ori, acesta acţionează în defavoarea ei, cum ar fi cazul în care, neintenţionat, atrage atenţia unui alt bărbat misterios. De aici ni se prezintă profilul lui Rhett Butler, singurul bărbat capabil s-o iubească pe Scarlett din toată inima şi care va face tot efortul pentru a o cuceri. Chiar dacă ea visează la o viaţă imposibilă alături de Ashley, lui Butler i se pare şi mai atractivă inabordabilitatea ei.

Ca orice drum iniţiatic, povestea are nevoie de o răsturnare de situaţie care să dea startul intrigii – moment reprezentat în film de începerea războiului civil, lăsând femeile singure, în timp ce bărbaţii sunt trimişi la luptă. Scarlett profită de ocazie pentru a-i câştiga încrederea lui Melanie Hamilton, proaspăta soţie a lui Ashley, cu scopul de a sta mai aproape de el.

Personajul lui Melanie, interpretat de Olivia de Havilland, este caracterizat direct prin natura ei caldă şi ocrotitoare, mereu fiind dispusă să-i ajute la nevoie pe cei din jur, chiar şi atunci când condiţia ei fizică nu îi permite. Dar mai este caracterizată şi indirect prin părerile celorlalte personaje faţă de ea, cele mai importante venind chiar de la Ashley şi de la Rhett Butler care îi lăudau mărinimoşia şi milostivenia  – Butler chiar numind-o „singura femeie cu inimă mare”. Cu toate că Scarlett îi greşeşte de nenumărate ori, într-un punct chiar forţând-o să nu dea credinţă zvonurilor privind infidelitatea dintre ea şi Ashley. Ce face Melanie, în schimb, este să o preţuiască în continuare ca pe o soră.

Ashley este genul de patriot american care dă dovadă de hotărâre în a-şi apăra principiile în care crede. De aceea şi rezistă tentaţiei de a o părăsi pe Melanie în favoarea lui Scarlett.

Leslie Howard, interpretul lui Ashley Wilkes a fost cu totul indiferent la filmări. Fiind melancolic de fel, acesta îşi învăţa replicile chiar cu o zi înainte să fie chemat pe platou. Între el şi personajul pe care avea să-l interpeteze se formează o strânsă legătură, întrucât ambii erau neliniştiţi datorită consecinţelor pe care urma să le aibă atât războiul civil prezentat în film, dar şi cel mondial care era pe cale să înceapă în realitate. După terminarea filmului, actorul se înrolează ca ofiţer în armata britanică şi îşi dă viaţa pe front în următorii trei ani.

Personajul lui Rhett Butler este construit pe tiparul personajului Austian, acesta asemănându-se în multe aspecte cu Domnul Darcy din Mândrie şi Prejudecată. Ce îi diferenţiază pe cei doi este faptul că unul dintre ei era iubit de eroina principală, pe când celălalt este dispreţuit, indiferent de încercările lui de a-şi exprima dragostea eternă. Cu toate că dispune de un statut social ridicat şi o avere regească, Butler este în căutarea lucrului fără de preţ – iubirea. Aşa ajunge prins într-un joc de-a şoarecele şi pisica, punând la încercare temperamentul şi răbdarea lui Scarlett.

La filmări, actorul şi-a exprimat dezacordul privind sentimentalismul personajului său. Până atunci nu mai jucase rolul unui bărbat sensibil, aşa că a fost nevoie de întreaga putere de convingere a lui Fleming pentru a-l face să realizeze că nu este un lucru rău care îi va afecta imaginea la Hollywood. În rest, mai intervenea şi incompatibilitatea dintre el şi Vivien, Gable considerând-o pe ea a fi starleta, iar el pălind sub umbra ei. Din fericire, acest amănunt chiar a ajutat filmarea scenelor de sărut, actriţa fiind dezgustată de el, a putut juca emoţia natural până la capăt.

Întreaga călătorie a lui Scarlett devenie astfel un drum al conştientizării lucrurilor de preţ, a oamenilor care ţin cu adevărat la ea şi a felului în care ar trebui să procedeze pentru a-i păstra în viaţa ei, întrucât nu se ştie niciodată când îi poate pierde. Pe aripile vântului se transformă într-o poveste cu un mesaj puternic pentru toată lumea, încercând să facă spectatorul să credă în aceleaşi valori morale pe care le prezintă.

Cum cinematografia anilor `30 nu îşi găsise încă identitatea, stilul jocului actoricesc este totalmente teatral – actorii punând accentul pe dramatism în favoarea reacţiilor naturale. De asemenea avem parte şi de monologuri specifice pieselor de teatru, interpretate aici de personajul lui Scarlett.

Am menţionat faptul că scenariul şi regia au avut de suferit, iar Selznick a fost nevoit să schimbe oamenii. Din păcate, nici partea de imagine nu a scăpat de mânia producătorului. Primul director de imagine, Lee Garmers, a fost dat afară la numai o lună de filmare pe motiv că imaginile lui erau prea subexpuse. În locul lui a venit nu unul, ci doi directori de imagine, şi anume: Ernest Haller şi Ray Rennahan – unul din ei fiind specializat şi pe noul tip de peliculă coloră.

Un punct cheie al decorului vizual în film îl reprezintă întrebuinţa luminii într-un mod cât mai artistic. Asemenea expresioniştilor germani, avem parte de un joc de lumini şi umbre, menit să scoată în evidenţă anumite detalii ale feţei personajului care ar influenţa sau ar transpune mai bine intenţia jocului. O altă trăsătură împrumutată de la expresionişti este felul în care directorii de imagine proiectează umbrele personajelor pe pereţi. Să luăm, de pildă, o scenă în care Scarlett se roagă cu Melanie în biserică. Până când mişcarea de panoramare ajunge să le cuprindă în încadratură, observăm cum umbrele lor sunt proiectate pe zidul bisericii, având proporţii uriaşe.

În altele scene, cei doi se subexpun imaginea pentru a da senzaţia unui paradis, lasănd doar fundalul luminat într-un portocaliu strident, în timp ce personajul este umbrit în totalitate.

În ciuda limitărilor tehnice ale anilor `30, acţiunea filmului nu este tot timpul statică. De multe ori având mişcări de panoramare sau chiar urmăriri cu camera mobilă. Cel mai impresionant moment fiind recursul bătăliei din Atlanta. Ne sunt prezentate cadre cu Scarlett plimbându-se prin mulţimea de oameni, după care trecem la un plan general unde aparatul se înalţă de la sol şi face o mişcare de trav în spate până ce unghiul de cuprindere devine tot mai larg, iar Scarlett se pierde printre răniţii lăsaţi în gara din Atlanta. Din punct de vedere tehnic, cei doi directori de imagine s-au folosit de o macara pentru a înălţa camera, ce pornea la comanda lor.

Pe lângă asta, mai era şi problema aparatelor de filmat de la Technicolor, mari în dimensiune şi care foloseau trei tipuri de celuloid, câte unul pe fiecare culoare: roşu, verde şi albastru – care au rămas şi astăzi de bază în colorizarea digitală. Cum pe atunci, majoritatea producţiilor încă lucrau cu peliculă alb-negru, a trage cu una coloră era considerat un moft scump.

Şi pe partea de efecte practice, Pe aripile vântului rămâne amintit pentru una dintre cele mai mari îndrăzneli ale vremii. Producătorii au incendiat un platou de filmare pentru a folosi ilustraţia la montaj. Forţele de ordine erau pregătite în cazul în care focul avea să extindă. Chiar aici se întâmplase ca Selznick să o cunoască în cele din urmă pe Vivien şi îi dea rolul lui Scarlett.

Montajul în unele părţi suferă de limitările tehnologice ale vremii. De aceea în multe părţi ale peliculei avem cadre a căror acţiune încetează brusc. Editorul intercalează un alt cadru imediat printr-un efect de fade, tăieturile fiind foarte vizibile şi forţate.

Pe aripile vântului a însemnat o întreagă provocare pentru Selznick şi întreaga lui echipă. A demonstrat industriei de atunci cum şi o casă de producţie mică poate realiza o capodoperă cât timp lucrurile sunt bine puse la punct – acesta reuşind printr-o determinare ieşită din comun, în ciuda problemelor apărute.

A câştigat pe merit opt premii Oscar la decernarea celei dea Douăsprezecea Ediţie, însumând câte o victorie la fiecare categorie importantă.

Recepţia peliculei a fost atât de mare, încât s-a bucurat de o avampremieră specială în Atlanta, în timp ce restul lumii era cuprinsă de război. Până în ziua de astăzi rămâne considerat o bijuterie a perioadei Hollywoodiene de aur şi chiar şi în anul 2020 mai stârneşte controverse.