Născut din dorinţa de a prezenta realitatea aşa cum e ea, neorealismul italian este cea mai îndrăgită perioadă din cinematografia italiană. Cineaştii care au aderat curentului renunţaseră la convenţiile cinematografice deja stabilite. Aşadar, filmatul într-un studio amenajat fusese înlocuit cu filmatul direct la locaţie, actorii profesionişti cu oameni simpli care aveau experienţă de viaţă, iar lumina artificială cu cea naturală.
Cu toate că majoritatea filmelor din acest curent se confruntau cu problemele Italiei de după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, cum ar fi sărăcia sau hoţia, filmul lui Federico Fellini se confruntă cu problemele oamenilor din înalta societate, mai exact ale intelectualilor şi ale artiştilor. Fellini ne prezintă infidelitatea oamenilor, felul în care ei ar face orice pentru a se sta pe lângă oameni renumiţi, precum şi efectele secundare ale faimei, care întăresc problemele psihice ale personajului principal, Guido, interpetat de actorul Marcello Mastroianni.
PRODUCŢIA
Cu doi ani înainte de a începe producţia, mai exact în octombire 1960, Fellini îi scrisese o scrisoare colegului său, Brunello Rondi, în care sublinia o idee despre un om aflat într-un impas creativ. Pe atunci Fellini nu era sigur ce profesie să îi atribuie mai exact personajului, aşa că începuse să caute locaţii de filmare prin toată Italia în speranţa că una din ele îi va oferi răspunsul de care avea nevoie. Nici măcar titlul filmului nu îl ştia. Sub presiunea producătorilor, însă, a ajuns să îl numească Otto e mezzo sau “Opt şi jumătate“, făcând referinţă la numărul de filme realizate de el până în acel punct.
Cu toate că producţia propriu-zisă a început în primăvara lui 1962, Fellini nici măcar atunci nu găsise profesia potrivită personajului său din film. Astfel, în luna aprilie, regizorul începuse să îi scrie o altă scrisoare producătorului în care să îi spună că nu mai simte filmul şi că vrea să îl abandoneze. Scrisoarea nu a mai fost trimisă, întrucât Fellini fusese invitat la petrecerea de deschidere a peliculei. Obligat să participe, Fellini ciocnise pahare cu toţi cei implicaţi în producţie. Practic nu avea scăpare şi era obligat să facă filmul.
Tocmai atunci îi venise ideea de care avea nevoie. Ideea pe care o căutase timp de doi ani de zile. Naraţiunea se învârtea în jurul unui regizor obligat să facă un film despre care nu mai ştia nimic. Filmul căpătând astfel o nuanţă autobiografică.
REGIA
Neorealiştii înregistrau sunetul în postproducţie, lucru care i-a permis lui Fellini un dublaj specific prin rescrierea dialogului actorilor pe care îl punea peste replicile improvizate din timpul filmării.
Până şi Fellini afirma că nici el nu înţelege filmul în totalitate, iar Guido, alter ego-ul său trece prin aceeaşi stare. Nu îşi înţelege viaţa şi nici filmul pe care avea să îl facă.
Fellini a ţinut toate detaliile secrete până la premiera din cinema, întrucât i se părea un act naiv, lipsit de sinceritate, dar în acelaşi timp şi periculos să vorbească despre el până când nu este gata. De fiecare dată când regizorul îşi citea declaraţiile în presă înainte de premiera oricărui film de-al său, simţea că s-a făcea de ruşine. Iar pentru un film ca Otto e mezzo, nu îşi avea rostul ca el să dezvăluie structura narativă sau scopurile personajelor. Nu a vrut să repete aceeaşi greşeală pe care o făcuse cu La Dolce Vita (1960), unde a beneficiat de o campanie de publicitate care a împins publicul în cinema, având însă o altă viziune despre cum avea să fie filmul, faţă de ceea ce era el.
Dacă ne uităm în ziua de astăzi, aceste lucruri pe care Fellini le considera periculoase, fac parte din campania de marketing a peliculei respective. Iar fără ele, producătorii nu şi-ar mai scoate investiţia.
CONCEPT
Fiind un film de artă, Otto e mezzo este lipsit de o structură narativă liniară, bazându-se mai mult pe întâmplări care abordează teme semnificative, atât filozofice, cât şi religioase. Întrucât Fellini beneficiase de o educaţie catolică, regăsim mai multe elemente în filmele sale, într-o măsură sau alta. Inclusiv în Otto e mezzo, unde îmbină elementele creştine cu teoria lui Carl Jung despre vis. Fondator al psihanalizei, Jung considera că visul este un mod prin care subconştientul încearcă să ne comunice care sunt lucrurile noastre cele mai de preţ. Lucru care de altfel se întâmplă şi în filmul lui Fellini.
Să luăm secvenţa de început care îl atenţionează pe privitor că nu are de-a face cu un film obişnuit, ci cu unul care îl va rupe de realitate, invitându-l la graniţa suprarealismului. Imaginea lui Guido, blocat în trafic, sufocat în propria maşină, în timp ce este privit insistent de către ceilalţi oameni creează un tablou sumbru, înfăţişând de fapt adevărata lume în care se învârte Guido – el fiind constant sufocat de propria viaţă de regizor şi de oamenii care vor în permanenţă să fie alături de el. În acelaşi timp, Guido încearcă să scape şi de blocajul artistic în care intrase, înfruntând privirea oamenilor care aşteaptă ceva de la el.
Astfel, Otto e mezzo se confruntă cu cea mai mare problemă a vieţii de artist, în special a vieţii de regizor, şi anume partea întunecată a faimei. Ca şi oameni suntem atraşi de celebritate fără să luăm în considerare faptul că te privează de cele mai esenţiale lucruri şi anume liniştea şi intimitatea.
Ca şi în filmele lui Ingmar Bergman, Fellini se confruntă şi cu tema morţii pe care o transpune într-o altă secvenţă de vis în care Guido are o discuţie cu părinţii lui morţi. Din nou se face trecerea de la amosferă plăcută la una apăsătoare, ajungând să simţim încă o dată durerea interioară a personajului, mai ales în momentul în care îi întreabă pe ai lui dacă sunt bine acolo.
Un alt element de vis care îl bântuie pe Guido pe parcursul filmului este întruchiparea perfectă a femininităţii, scoţând la iveală faptul că personajul suferă şi din dragoste, negăsindu-şi perechea printre atâtea actriţe frumoase care îi caută compania. De asemenea, poate fi şi o atenţionare că ar putea să îşi refacă viaţa alături de femeia cu care este însurat şi care ţine la el.
Lipsa dragostei împinge naraţiunea spre o altă secvenţă de vis, una în care Guido dispune de un harem format din toate actriţele sale, în timp ce soţia devine o amărâtă de servitoare. Acest lucru este contradictoriu cu tematica religioasă prezentată în film. În acelaşi timp, publicul din ziua de astăzi ar considera întreaga idee ca fiind una sexistă, întrucât Guido susţine că frumuseţea femeii durează numai până la 26 de ani. Cele care depăşesc vârsta fiind înlăturate.
Fellini abordează şi o latură filizofică a creaţiei printr-o paralelă asemănătoare dilemei lui Victor Frankenstein din romanul lui Mary Shelley. Filozoful de la sfârşitul filmului vorbeşte despre creaţia artistlui şi datoria criticului de a scăpa de toţi “avortonii” regizorilor, după cum le numeşte el. Criticul susţinând că este mai bine să abandonezi o creaţie proastă decât să îi dai naştere şi să o arunci în lume. O explicaţie asemănătoare ne prezintă mai târziu şi Andrei Tarkovski în Călăuza (1979) prin personajul care îşi căuta menirea.
PERSONAJE
Guido, interpretat de Marcello Mastroianni este transpunerea lui Federico Fellini pe marele ecran. Pe lângă boala care îl macină pe tot parcursul filmului, Guido se confruntă cu mai multe probleme existenţiale. Trebuie să îşi ducă filmul la bun sfârşit – film de care se îndepărtează în cel mai tragic mod cu putinţă. Este înconjurat fără să vrea de oameni, în special de femei. Iar aici intervine şi faptul că nu este fericit în dragoste, cu toate că este însurat. Lucru care dă naştere halucinaţiilor cu Claudia Cardinale – secvenţele cu ea fiind pe jumătate ancorate în lumea reală, pe jumătate în cea imaginară.
Luiza, soţia lui Guido, interpretată de Anouk Aimee mai colaborase cu Fellini şi în La Dolce Vita. Însă rolurile se diferenţiază enorm. Dacă personajul din primul film era o femeie sofisticată, cel nou o duce la polul opus. Luiza fiind genul de femeie loială, care în ciuda infidelităţii soţului său rămâne cu el.
Carla, amanta lui Guido, jucată de Sandra Milo, a trecut şi ea printr-un tratament mai special din partea regizorului. La început, Fellini i-a ras sprâncele şi i-a pus şi nişte aluniţe false pentru a complimenta o frumuseţe imperfectă, care la vremea respectivă reprezenta standardul feminin. Faţă de perfecţiunea spre care tindem să ajungem în zilele noastre – perfecţiune la care visează şi Guido.
Barbara Steele, care lucrase şi cu regizorul de filme de groază, Mario Bava, îşi dorise de mult să joace într-un film de-al lui Fellini. Aici, interpretează o studentă la filozofie care întreţine o relaţie amoroasă cu unul dintre prietenii lui Guido. Gloria, cum i se spune în film, este o femeie cu aere de intelectuală, materialistă, care încearcă să găsească un echilibru între cele două personalităţi ale sale.
IMAGINE
Filmul a fost tras pe o peliculă alb-negru de 35 mm. Directorul de imagine, Gianni Di Venanzo şi-a început cariera cinematografică ca şi asistent de cameră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi a ajuns să lucreze mai târziu cu regizori precum Visconti, Antonioni, De Sica şi evident, Federico Fellini.
Experienţa acumulată pe platou alături de Antonioni l-a ajutat să îşi dezvolte un stil mai complex în ceea ce priveşte felul în care îşi compunea cadrele când avea de-a face cu mai mulţi actori. Lucru care s-a dovedit a fi util când a lucrat cu Fellini. De asemenea, are şi un stil unic cum se foloseşte de jocul de lumini şi umbre pentru a contura lumea de vis a regizorului.
Cum mintea lui Guido este una împrăştiată în toate părţile, directorul de imagine a avut datoria de transpune vizual acest amănunt. Astfel, imaginea a trebuit să fie de foarte multe ori în mişcare, iar pentru asta, şina de travelling a fost un instrument nelipsit de pe platou.
Dante Spinotti, un director de imagine contemporan, laudă estetica vizuală a lui Di Venanzo, dând ca exemplu scena cu băile publice din Otto e mezzo. Felul în care acesta a supraexpus imaginea în aşa fel încât să îi dea o nuanţă de suprarealism, dar în acelaşi timp păstrând şi estetica unui film realist.
CONCLUZII
Cu toate că este un film greu de înţeles şi în ziua de astăzi, Otto e mezzo a ajuns să inspire mulţi cineaşti contemporani, printre care David Lynch cu secvenţele sale de vis sau Quentin Tarantino, care recreează scena de dans în Pulp Fiction.
Otto e mezzo este şi câştigătorul a două Premii Oscar la ediţia din 1964, dintre care, cel mai important fiind premiul pentru cel mai bun film străin.
Social Media
Articole recente
Ultimele comentarii
Valentin Goran on Westworld (sezonul 1)
Valentin Goran on Westworld (sezonul 1)
Andreea Giuroiu on Westworld (sezonul 1)
Adrian Chifu on Westworld (sezonul 1)
Valentin Goran on Westworld (sezonul 1)
Categorii
