Cine este Nemo Nobody? – (Mr. Nobody)

Nemo Nobody nu este numai un simplu personaj aruncat de către regizor în poveste. Nemo Nobody este o transpunere a omului pe întreaga scenă a vieţii. Cu toţii ne putem regăsi în el, iar acest aspect îl voi detalia mai departe pe parcursul cronicii. Ceea ce începe cu povestea ultimului muritor de pe Pământ se transformă într-o călătorie a sufletului proiectat în realităţi diferite – regizorul ridicând semne de întrebare spectatorului privind câteva întrebări esenţiale: „ce ar fi fost dacă?” sau „ce am făcut să merit asta?

REGIE ŞI SCENARIU

Precum orice regizor european contemporan de filme de artă, Jaco Van Dormeal are numai şapte lungmetraje la activ. Chiar şi aşa, numai patru dintre cele şapte au fost regizate de el. Ca şi cineast, Van Dormael şi-a demonstrat măiestria viziunii sale regizorale încă din 1991, când câştiga Premiul Camera d’Or în cadrul Festivalul de Film de la Cannes cu pelicula „Toto, eroul” – un film ale cărui influenţe le vom regăsi şi în Mr. Nobody.

Optisprezece ani mai târziu, regizorul ne prezenta cea mai îndrăzneaţă idee a sa – o poveste a unui om care are posibilitatea de a reflecta asupra propriilor decizii şi de a vedea unde duc acestea dacă ar fi ales altă cale. Pe de-o parte, putem interpreta faptul că totul se petrece în imaginaţia unui băieţel de nouă ani, la frica divorţului dintre părinţi sau putem alege varianta ştiinţifico-fantastică care relevă posibilitatea mai multor Universuri Paralele în care omul, în pricina unei alegeri diferite, are un alt curs al vieţii.

Cu toate că ideea de vieţi paralele mai fusese explorată în cinematografie în trecut, până la Mr. Nobody, nu prea fusese transpusă într-o poveste mai serioasă. Pe vremea când se apucase de scris scenariul, Van Dormeal s-a concentrat pe latura psihologică a personajelor, cât şi pe efectele cauzate de aşa-zisele teorii ştiinţifice, printre ele numărându-se şi „Efectul de fluture”.

Un punct important de plecare în scrierea scenariului l-a constituit însuşi scurtmetrajul regizorului din 1984, numit „E periculoso sporgersi”. A nu se confunda, însă, cu lungmetrajul cu acelaşi nume al regizorului român, Nae Caranfil, care are cu totul altă poveste. Revenind la scurtmetraj, acţiunea începe cu un băieţel care aleargă după un tren, având două posibilităţi: să plece cu tatăl său sau să rămână cu mama sa. Fiecare alegere determină un curs al vieţii diferit.

Întrebat care e reţeta lui de scris scenarii, Van Dormael a răspuns că stilul pe care-l abordează este unul unic şi nu ar sfătui pe alţii să facă la fel. Niciodată nu se pune din prima la birou şi scrie în mod obişnuit cum o fac alţii, ci îşi adună notiţe pe carnonaşe, pe care le lasă cu lunile pe biroul său. Orice idee, orice paragraf, orice linie de dialog îl ajută să dezvolte povestea.

O tehnică de care regizorul se foloseşte pentru a pătrunde în profunzimea gândurilor personajelor este cea a naratorului – aici avându-l pe Nemo, dar şi pe Anna la un moment dat. Regizorul se obişnuise cu ea încă de la primele lui lungmetraje. Cu toate acestea, unii cineaşti contestă folosirea naratorului în film şi îl definesc drept un clişeu, întrucât, susţin aceştia: „filmul nu trebuie să se asemene cu literatura”. Folosit corect, însă, naratorul devine un instrument puternic al oricărui cineast.

PRODUCŢIE

Regizorul a mai avut o tentativă de a începe producţia lui Mr. Nobody în 2001, dar lipsa unui buget considerabil a ţinut scenariul în sertar până în 2007. Decizia lui Van Dormael de a filma în limba engleză se datorează mai multor factori. În primul rând, ideea i-a venit în engleză, de la punctul declanşator al scurtmetrajului. Pe de altă parte, mai exista şi dorinţa regizorului de a lucra cu actori consacraţi, vorbitori de limbă engleză.

Până la urmă, Van Dormael reuşeşte să strângă un buget de 33 de milioane de euro, ceea ce clasează Mr. Nobody drept cel mai scump film belgian făcut vreodată. Producţia a început în februarie 2007, desfăşurându-se pe tot parcursul anului, însumând 120 de zile de filmare, având locaţii atât în Belgia, Canada, mai exact în Montreal, dar şi la studiourile de film Bablesberg din Germania.

Într-un interviu, Van Dormael justifica distinsa estetică vizuală a cadrelor a celor trei linii cronologice diferite drept un mod de a separa vizual vieţile paralele ale personajelor. Întrucât fiecare viaţă a fost filmată diferit, pornind de la compoziţia văzută prin cameră, la cromatica modificată la montaj, cât şi decorul specific ales, jocul actoricesc şi dialogul diferit. De asemenea, fotograful britanic, Martin Parr, cu ale sale lucrări a servit drept o altă sursă de inspiraţie pentru vieţile paralele ale lui Nemo.

Întreaga perioadă de producţie a durat însă 10 ani: 6 ani pentru a scrie scenariul, 2 ani de preproducţie, 6 luni pentru filmarea în sine şi un an şi jumate pentru montaj şi sunet.

Coloana sonoră a fost compusă de fratele regizorului, Pierre Van Dormael.

CONCEPT

După cum am punctat anterior, rădăcina ideii de la care porneşte Mr. Nobody constă într-unul din scurtmetrajele regizorului. Un băieţel care trăieşte două vieţi: una în care mergea cu tatăl său în tren şi alta în care rămânea cu mama sa în staţie (rolurile având să fie inversate pentru lungmetraj).

Într-o zi, gândindu-se iar la această idee, lui Van Dormael i-a venit una nouă. Pornind de la povestea copilului, regizorul constatase că de fapt existau o infinitate de opţiuni pentru băiat. Fiecare alegere distorsionând actuala linie a timpului şi creând una nouă. O nouă viaţă cu alte lucruri bune şi alte lucruri rele. În acel moment se naşte, de fapt, Nemo Nobody. Un om fără identitate. Un om prins mereu la cumpăna alegerilor.

Printr-o perspectivă suprarealistă, asemenea unor cineaşti mari precum Federico Fellini sau David Lynch, şi Van Dormael se foloseşte de vis pentru a conecta personajul la poveste. Visul devine astfel principala legătură între toate realităţile unde există un Nemo Nobody – însuşi personajul devenind confuz în multe momente de realitatea din care face parte. Acum o secundă se afla în familia construită cu Elise şi în următoarea se trezeşte alături de Jean sau de Anna. Confuzia lui Nemo fiind şi mai mult accentuată. Să fie oare doar un vis? Sau o altă viaţă?

Pentru a-l omagia şi mai bine pe Federico Fellini, Van Dormael ne face o trimitere la secvenţa din „Otto e Mezzo” în care Guido se află pe stradă, întâmpinat de moarte cu a sa linişte lugubră. Aşa se află şi Nemo Nobody, doar că pe el nu moartea în sine îl aşteaptă, ci o moarte sufletească, o moarte a eului său, din care va fi forţat să trăiască în azil pentru tot restul vieţii, renunţând la identitatea personală.

O altă temă pe care pelicula o analizează în profunzime, şi în jurul căreia se învârte povestea, este dragostea. Van Dormael îşi face mizanscena încă din copilăria lui Nemo, prezentându-ne cele trei posibilităţi de iubire: Anna, Elise şi Jean. Trecând apoi peste inocenţa copilăriei în zbuciumul hormonal al adolescenţei – fiind şi perioada de descoperire şi de creare a legăturilor dintre personaje. Culminând apoi cu viaţa de adult, unde personajele sunt aşezate la casele lor, cu bunele, dar şi cu relele adunate. Încă o dată, Van Dormael se joacă cu importanţa alegerilor, dar şi cu destinul, interpretând cele trei relaţii de dragoste în felul următor.

În ceea ce priveşte relaţia lui Nemo cu Anna, regizorul alege să ne prezinte o relaţie de dragoste imposibilă, dar profundă, secretă, dar jucăuşă – fiind şi genul de iubire inocentă, izvorâtă din toată inima. Genul de iubire care poate înălţa un om, dar şi genul de iubire care poate distruge un om dacă i se ia totul.

Relaţia cu Elise, în schimb, porneşte dintr-o insecuritate de-a ei. Mai bine spus, dintr-o nehotărâre, din faptul că e prea mică pentru a ştii ce vrea de la viaţă. Îşi aminteşte de Nemo din copilărie. Ar vrea să fie cu el, cu toate că este legată de altcineva. Fiind un lucru specific adolescenţei, Elise nu reuşeşte să-şi iasă niciodată din tipar. Nu reuşeşte să evolueze, să maturizeze nici măcar în viaţa de adult. Nemulțumirile ei rămân şi transcend în episoade depresive în care se urăşte pe sine, cât şi viaţa alături de Nemo. Cu toate că are tot ce se poate pentru a o face fericită: un soţ iubitor, copii care o îndrăgesc, cât şi o casă perfectă pentru familia lor.

Dragostea cu Jean porneşte dintr-o ramură secundară a realităţii unde Nemo rămâne cu tatăl său, iar întâlnirile sale cu Elise nu duc către nimic serios. Atunci, Jean, cea de-a treia fată din copilăria lui Nemo este introdusă în jocul destinului. Pe parcursul relaţiei cu Jean, Nemo atinge tot ce şi-ar putea dori un om în viaţă: să aibă o nevastă frumoasă, copii sănătoşi, deştepţi şi ascultători, o casă mare şi luxoasă, o maşină scumpă şi mulţi bani. Spre deosebire de realitatea în care Elise era cea nemulţumită de viaţă, aici Nemo se află în această postură – devenind exemplul perfect că nu tot ce îţi doreşti este şi benefic pentru tine.

CINE ESTE NEMO NOBODY?

Secvenţa de început ne prezintă o succesiune de cadre în care personajul principal moare în toate realităţile posibile. Dar oare moare cu adevărat? Sau toate „amintirile respective” sunt închipuirea unui bătrân de 118 ani în timp ce stă de vorbă cu doctorul său? Felul cum Neno Nobody îşi spune povestea vieţii, retrăind atât amintirile sale, cât şi pe cele ale altor Nemo, pune semne de întrebare chiar şi doctorului. Nemo nu mai ştie exact ce vârstă are sau în ce an trăieşte. Timpul, în acest caz devine un concept abstract pentru personaj.

Nimeni nu ştie cine este Nemo Nobody, după spusele doctorului său. Nicio amintire de-a lui nu este înregistrată în vreo arhivă şi nici el nu îşi aminteşte ce trebuie sau cum trebuie. De multe ori, în aceeaşi linie temporală apar divergenţe între alegeri care pun personajul pe un alt traseu al vieţii, retrăind în aceeaşi sferă mai multe variante ale aceleiaşi vieţi.

De fiecare dată când începe relatarea, Nemo reculege amintiri numai din trei stadii ale vieţii sale: la vârsta de 9, 15, respectiv 34 de ani. Numai că aceste amintiri sunt mereu răstălmăcite, fiecare având un drum complet diferit. Motivul, susţine el, este faptul că „Îngerii Uitării omit să îi şteargă memoria înainte de naştere, cât şi cursul vieţii sau al vieţilor pe care le văzuse deja”. De aceea Nemo poate să îşi amintească nu numai vieţile sale, dar şi pe cele paralele – având astfel şi darul de a vedea în viitor. Viitor, care în peliculă este explicat ca fiind deja scris, întrucât fiecare om îşi are destinul prevăzut. Mai mult, Nemo poate să vadă până şi viitorul altor oameni, pe lângă cel al său.

Cu un personaj atât de complex, regizorul Jaco Van Dormael a avut nevoie de un actor capabil să joace mai multe feţe ale aceluiaşi personaj. Cu alte cuvinte, îi trebuia un actor versatil, iar alegerea cea mai potrivită pentru Nemo Nobody a fost însuşi Jared Leto. Da, acel Jared Leto pe care mulţi dintre voi îl ştiţi din pelicule slabe precum „Suicide Squad” Sau „Morbius”. Înainte ca Leto să părăsească industria muzicală şi să-şi strice cariera actoricească cu astfel de filme, actorul dovedise că era capabil de transformare şi reuşise să-l convingă pe Van Dormael, care îi urmărise cu atenţie cariera de până atunci. Ce observase regizorul atât în „Fight Club”, cât şi în „American Psycho”, era faptul că rolurile lui Leto nu se asemănau deloc între ele. Spre deosebire de alţi actori care joacă acelaşi rol în toate filmele lor.

Dar asta nu înseamnă că experienţa de pe platoul de filmare de aici avea să fie una uşoară. Din contră, după spusese lui Leto chiar a fost una dificilă. Să joci mai multe variante ale aceluiaşi personaj, fiecare cu comportament total diferit a fost greu şi pentru el. De asemenea, Leto a fost nevoit să joace şi varianta bătrânului Nemo – trecând printr-un proces de „îmbătrânire” alături de echipa de efecte practice. Leto fiind cu totul acoperit de un costum din latex. Întregul proces dura mult şi îi oferea actorului o stare de claustrofobie. Filmarea secvenţelor respective s-a desfăşurat în totalitate la studiourile din Germania.

CONCLUZII

Prin Mr. Nobody, regizorul Jaco Van Dormael reuşeşte să prezinte o analiză profundă a importanţei alegerilor din viaţa oamenilor. Cineastul a vrut să sublinieze faptul că şi cel mai nesemnificativ lucru poate avea consecinţe drastice mai târziu în viaţă – punând spectatorul pe gânduri, făcându-l să mediteze asupra propriilor sale decizii şi să gândească la multitudinea de posibilităţi alături de Nemo.

Pe de altă parte, Mr. Nobody este şi o confesiune de dragoste: fie ea dragostea părintească a micuţului Nemo, ori cea romantică din perioada adolescenţei – fiecare cu bune şi cu rele, fiecare definitivând cursul vieţii.

Felul în care Jared Leto l-a interpretetat pe Nemo Nobody în diversele sale perspective, inclusiv cea a bătrânului Nemo, demonstrează faptul că actorul ştie să joace şi că nu trebuie să-l desconsiderăm din pricina ultimelor sale rateuri cinematografice.